Luceafarul poeziei romanesti-160 de ani

Pe 15 ianuarie, 2010, se implinesc 160 de ani de la nasterea marelui Eminescu…

Născut ca Mihail Eminovici (15 ianuarie 1850, Botoşani sau Ipoteşti – d. 15 iunie 1889, Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura română, fiind supranumit şi „luceafărul poeziei româneşti”.

Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.[2] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române( Wikipedia)

Sper ca..romanii nu uita de acest eveniment…

Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie….

de Mihai Eminescu

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase, arma de tarie,
La trecutu-ti mare, mare viitor!
Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ti mindri aste le nutresc;
Căci ramine stinca, desi moare valul,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Vis de razbunare negru ca mormintul
Spada ta de sânge dusman fumegind,
Si deasupra idrei fluture ca vintul
Visul tau de glorii falnic triumfind,
Spuna lumii large steaguri tricolore,
Spuna ce-i poporul mare, romanesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vilvoare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ingerul iubirii, ingerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surizind,
Ce pe Marte-n glorii să orbeasca-l face,
Când cu lampa-i zboara lumea luminind,
El pe sinu-ti vergin inca să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu il stringe-n brate, tu îi fă altare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tinara mireasa, mama cu amor!
Fiii tai traiasca numai în fratie
Ca a noptii stele, ca a zilei zori,
Viata în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fala si mindrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc!

Anunțuri

3 thoughts on “Luceafarul poeziei romanesti-160 de ani

  1. Luceafărul
    de Mihai Eminescu

    A fost odată ca-n poveşti,
    A fost ca niciodată,
    Din rude mari împărăteşti,
    O prea frumoasă fată.

    Şi era una la părinţi
    Şi mândră-n toate cele,
    Cum e Fecioara între sfinţi
    Şi luna între stele.

    Din umbra falnicelor bolţi
    Ea pasul şi-l îndreaptă
    Lângă fereastră, unde-n colţ
    Luceafărul aşteaptă.

    Privea în zare cum pe mări
    Răsare şi străluce,
    Pe mişcătoarele cărări
    Corăbii negre duce.

    Îl vede azi, îl vede mâni,
    Astfel dorinţa-i gata;
    El iar, privind de săptămâni,
    Îi cade dragă fata.

    Cum ea pe coate-şi răzima
    Visând ale ei tâmple
    De dorul lui şi inima
    Şi sufletu-i se împle.

    Şi cât de viu s-aprinde el
    În orişicare sară,
    Spre umbra negrului castel
    Când ea o să-i apară.

    *

    Şi pas cu pas pe urma ei
    Alunecă-n odaie,
    Ţesând cu recile-i scântei
    O mreajă de văpaie.

    Şi când în pat se-ntinde drept
    Copila să se culce,
    I-atinge mâinile pe piept,
    I-nchide geana dulce;

    Şi din oglindă luminiş
    Pe trupu-i se revarsă,
    Pe ochii mari, bătând închişi
    Pe faţa ei întoarsă.

    Ea îl privea cu un surâs,
    El tremura-n oglindă,
    Căci o urma adânc în vis
    De suflet să se prindă.

    Iar ea vorbind cu el în somn,
    Oftând din greu suspină
    – „O, dulce-al nopţii mele domn,
    De ce nu vii tu? Vină!

    Cobori în jos, luceafăr blând,
    Alunecând pe-o rază,
    Pătrunde-n casă şi în gând
    Şi viaţa-mi luminează!”

    El asculta tremurător,
    Se aprindea mai tare
    Şi s-arunca fulgerător,
    Se cufunda în mare;

    Şi apa unde-au fost căzut
    În cercuri se roteşte,
    Şi din adânc necunoscut
    Un mândru tânăr creşte.

    Uşor el trece ca pe prag
    Pe marginea ferestei
    Şi ţine-n mână un toiag
    Încununat cu trestii.

    Părea un tânăr voevod
    Cu păr de aur moale,
    Un vânăt giulgi se-ncheie nod
    Pe umerele goale.

    Iar umbra feţei străvezii
    E albă ca de ceară –
    Un mort frumos cu ochii vii
    Ce scânteie-n afară.

    – „Din sfera mea venii cu greu
    Ca să-ţi urmez chemarea,
    Iar cerul este tatăl meu
    Şi mumă-mea e marea.

    Ca în cămara ta să vin,
    Să te privesc de-aproape,
    Am coborât cu-al meu senin
    Şi m-am născut din ape.

    O, vin’! odorul meu nespus,
    Şi lumea ta o lasă;
    Eu sunt luceafărul de sus,
    Iar tu să-mi fii mireasă.

    Colo-n palate de mărgean
    Te-oi duce veacuri multe,
    Şi toată lumea-n ocean
    De tine o s-asculte.”

    – „O, eşti frumos, cum numa-n vis
    Un înger se arată,
    Dară pe calea ce-ai deschis
    N-oi merge niciodată;

    Străin la vorbă şi la port,
    Luceşti fără de viaţă,
    Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
    Şi ochiul tău mă-ngheaţă.”

    *

    Trecu o zi, trecură trei
    Şi iarăşi, noaptea, vine
    Luceafărul deasupra ei
    Cu razele-i senine.

    Ea trebui de el în somn
    Aminte să-şi aducă
    Şi dor de-al valurilor domn
    De inim-o apucă

    – „Cobori în jos, luceafăr blând,
    Alunecând pe-o rază,
    Pătrunde-n casă şi în gând
    Şi viaţa-mi luminează!”

    Cum el din cer o auzi,
    Se stinse cu durere,
    Iar ceru-ncepe a roti
    În locul unde piere;

    În aer rumene văpăi
    Se-ntind pe lumea-ntreagă,
    Şi din a chaosului văi
    Un mândru chip se-ncheagă;

    Pe negre viţele-i de păr
    Coroana-i arde pare,
    Venea plutind în adevăr
    Scăldat în foc de soare.

    Din negru giulgi se desfăşor
    Marmoreele braţe,
    El vine trist şi gânditor
    Şi palid e la faţă;

    Dar ochii mari şi minunaţi
    Lucesc adânc himeric,
    Ca două patimi fără saţ
    Şi pline de-ntuneric.

    – „Din sfera mea venii cu greu
    Ca să te-ascult ş-acuma,
    Şi soarele e tatăl meu,
    Iar noaptea-mi este muma;

    O, vin’, odorul meu nespus,
    Şi lumea ta o lasă;
    Eu sunt luceafărul de sus,
    Iar tu să-mi fii mireasă.

    O, vin’, în părul tău bălai
    S-anin cununi de stele,
    Pe-a mele ceruri să răsai
    Mai mândră decât ele.”

    – „O, eşti frumos cum numa-n vis
    Un demon se arată,
    Dară pe calea ce-ai deschis
    N-oi merge niciodată!

    Mă dor de crudul tău amor
    A pieptului meu coarde,
    Şi ochii mari şi grei mă dor,
    Privirea ta mă arde.”

    – „Dar cum ai vrea să mă cobor?
    Au nu-nţelegi tu oare,
    Cum că eu sunt nemuritor,
    Şi tu eşti muritoare?”

    – „Nu caut vorbe pe ales,
    Nici ştiu cum aş începe –
    Deşi vorbeşti pe înţeles,
    Eu nu te pot pricepe;

    Dar dacă vrei cu crezământ
    Să te-ndrăgesc pe tine,
    Tu te coboară pe pământ,
    Fii muritor ca mine.”

    – „Tu-mi cei chiar nemurirea mea
    În schimb pe-o sărutare,
    Dar voi să ştii asemenea
    Cât te iubesc de tare;

    Da, mă voi naşte din păcat,
    Primind o altă lege;
    Cu vecinicia sunt legat,
    Ci voi să mă dezlege.”

    Şi se tot duce… S-a tot dus.
    De dragu-unei copile,
    S-a rupt din locul lui de sus,
    Pierind mai multe zile.

    *

    În vremea asta Cătălin,
    Viclean copil de casă,
    Ce împle cupele cu vin
    Mesenilor la masă,

    Un paj ce poartă pas cu pas
    A-mpărătesii rochii,
    Băiat din flori şi de pripas,
    Dar îndrăzneţ cu ochii,

    Cu obrăjei ca doi bujori
    De rumeni, bată-i vina,
    Se furişează pânditor
    Privind la Cătălina.

    Dar ce frumoasă se făcu
    Şi mândră, arz-o focul;
    Ei Cătălin, acu-i acu
    Ca să-ţi încerci norocul.

    Şi-n treacăt o cuprinse lin
    Într-un ungher degrabă.
    – „Da’ ce vrei, mări Cătălin?
    Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă.”

    – „Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
    Pe gânduri totdeuna,
    Să râzi mai bine şi să-mi dai
    O gură, numai una.”

    – „Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
    Dă-mi pace, fugi departe –
    O, de luceafărul din cer
    M-a prins un dor de moarte.”

    – „Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
    Din bob în bob amorul,
    Ci numai nu te mânia,
    Ci stai cu binişorul.

    Cum vânătoru-ntinde-n crâng
    La păsărele laţul,
    Când ţi-oi întinde braţul stâng
    Să mă cuprinzi cu braţul;

    Şi ochii tăi nemişcători
    Sub ochii mei rămâie…
    De te înalţ de subţiori
    Te-nalţă din călcâie;

    Când faţa mea se pleacă-n jos,
    În sus rămâi cu faţa,
    Să ne privim nesăţios
    Şi dulce toată viaţa;

    Şi ca să-ţi fie pe deplin
    Iubirea cunoscută,
    Când sărutându-te mă-nclin,
    Tu iarăşi mă sărută.”

    Ea-l asculta pe copilaş
    Uimită şi distrasă,
    Şi ruşinos şi drăgălaş,
    Mai nu vrea, mai se lasă.

    Şi-i zise-ncet: – „Încă de mic
    Te cunoşteam pe tine,
    Şi guraliv şi de nimic,
    Te-ai potrivi cu mine…

    Dar un luceafăr, răsărit
    Din liniştea uitării,
    Dă orizon nemărginit
    Singurătăţii mării;

    Şi tainic genele le plec,
    Căci mi le împle plânsul
    Când ale apei valuri trec
    Călătorind spre dânsul;

    Luceşte c-un amor nespus
    Durerea să-mi alunge,
    Dar se înalţă tot mai sus,
    Ca să nu-l pot ajunge.

    Pătrunde trist cu raze reci
    Din lumea ce-l desparte…
    În veci îl voi iubi şi-n veci
    Va rămânea departe…

    De-aceea zilele îmi sunt
    Pustii ca nişte stepe,
    Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
    Ce-l nu mai pot pricepe.”

    – „Tu eşti copilă, asta e…
    Hai ş-om fugi în lume,
    Doar ni s-or pierde urmele
    Şi nu ne-or şti de nume,

    Căci amândoi vom fi cuminţi,
    Vom fi voioşi şi teferi,
    Vei pierde dorul de părinţi
    Şi visul de luceferi.”

    *

    Porni luceafărul. Creşteau
    În cer a lui aripe,
    Şi căi de mii de ani treceau
    În tot atâtea clipe.

    Un cer de stele dedesubt,
    Deasupra-i cer de stele –
    Părea un fulger nentrerupt
    Rătăcitor prin ele.

    Şi din a chaosului văi,
    Jur împrejur de sine,
    Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
    Cum izvorau lumine;

    Cum izvorând îl înconjor
    Ca nişte mări, de-a-notul…
    El zboară, gând purtat de dor,
    Pân’ piere totul, totul;

    Căci unde-ajunge nu-i hotar,
    Nici ochi spre a cunoaşte,
    Şi vremea-ncearcă în zadar
    Din goluri a se naşte.

    Nu e nimic şi totuşi e
    O sete care-l soarbe,
    E un adânc asemene
    Uitării celei oarbe.

    – „De greul negrei vecinicii,
    Părinte, mă dezleagă
    Şi lăudat pe veci să fii
    Pe-a lumii scară-ntreagă;

    O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
    Dar dă-mi o altă soarte,
    Căci tu izvor eşti de vieţi
    Şi dătător de moarte;

    Reia-mi al nemuririi nimb
    Şi focul din privire,
    Şi pentru toate dă-mi în schimb
    O oră de iubire…

    Din chaos, Doamne,-am apărut
    Şi m-aş întoarce-n chaos…
    Şi din repaos m-am născut.
    Mi-e sete de repaos.”

    – „Hyperion, ce din genuni
    Răsai c-o-ntreagă lume,
    Nu cere semne şi minuni
    Care n-au chip şi nume;

    Tu vrei un om să te socoţi,
    Cu ei să te asameni?
    Dar piară oamenii cu toţi,
    S-ar naşte iarăşi oameni.

    Ei numai doar durează-n vânt
    Deşerte idealuri –
    Când valuri află un mormânt,
    Răsar în urmă valuri;

    Ei doar au stele cu noroc
    Şi prigoniri de soarte,
    Noi nu avem nici timp, nici loc,
    Şi nu cunoaştem moarte.

    Din sânul vecinicului ieri
    Trăieşte azi ce moare,
    Un soare de s-ar stinge-n cer
    S-aprinde iarăşi soare;

    Părând pe veci a răsări,
    Din urmă moartea-l paşte,
    Căci toţi se nasc spre a muri
    Şi mor spre a se naşte.

    Iar tu, Hyperion, rămâi
    Oriunde ai apune…
    Cere-mi cuvântul meu de-ntâi –
    Să-ţi dau înţelepciune?

    Vrei să dau glas acelei guri,
    Ca dup-a ei cântare
    Să se ia munţii cu păduri
    Şi insulele-n mare?

    Vrei poate-n faptă să arăţi
    Dreptate şi tărie?
    Ţi-aş da pământul în bucăţi
    Să-l faci împărăţie.

    Îţi dau catarg lângă catarg,
    Oştiri spre a străbate
    Pământu-n lung şi marea-n larg,
    Dar moartea nu se poate…

    Şi pentru cine vrei să mori?
    Întoarce-te, te-ndreaptă
    Spre-acel pământ rătăcitor
    Şi vezi ce te aşteaptă.”

    *

    În locul lui menit din cer
    Hyperion se-ntoarse
    Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
    Lumina şi-o revarsă.

    Căci este sara-n asfinţit
    Şi noaptea o să-nceapă;
    Răsare luna liniştit
    Şi tremurând din apă.

    Şi împle cu-ale ei scântei
    Cărările din crânguri.
    Sub şirul lung de mândri tei
    Şedeau doi tineri singuri

    – „O, lasă-mi capul meu pe sân,
    Iubito, să se culce
    Sub raza ochiului senin
    Şi negrăit de dulce;

    Cu farmecul luminii reci
    Gândirile străbate-mi,
    Revarsă linişte de veci
    Pe noaptea mea de patimi.

    Şi de asupra mea rămâi
    Durerea mea de-o curmă,
    Căci eşti iubirea mea de-ntâi
    Şi visul meu din urmă.”

    Hyperion vedea de sus
    Uimirea-n a lor faţă;
    Abia un braţ pe gât i-a pus
    Şi ea l-a prins în braţe…

    Miroase florile-argintii
    Şi cad, o dulce ploaie,
    Pe creştetele-a doi copii
    Cu plete lungi, bălaie.

    Ea, îmbătată de amor,
    Ridică ochii. Vede
    Luceafărul. Şi-ncetişor
    Dorinţele-i încrede

    – „Cobori în jos, luceafăr blând,
    Alunecând pe-o rază,
    Pătrunde-n codru şi în gând,
    Norocu-mi luminează!”

    El tremură ca alte dăţi
    În codri şi pe dealuri,
    Călăuzind singurătăţi
    De mişcătoare valuri;

    Dar nu mai cade ca-n trecut
    În mări din tot înaltul
    – „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
    Dac-oi fi eu sau altul?

    Trăind în cercul vostru strâmt
    Norocul vă petrece,
    Ci eu în lumea mea mă simt
    Nemuritor şi rece.”

  2. Sara pe deal

    Sara pe deal buciumul suna cu jale,
    Turmele-l urc, stele le scapara-n cale,
    Apele plâng, clar izvorind în fintine;
    Sub un salcim, draga, m-astepti tu pe mine.

    Luna pe cer trece-asa sfinta si clara,
    Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara,
    Stelele nasc umezi pe bolta senina,
    Pieptul de dor, fruntea de ginduri ti-e plina.

    Nourii curg, raze-a lor siruri despica,
    Stresine vechi cesele-n luna ridica,
    Scirtiie-n vint cumpana de fintina,
    Valea-i în fum, fluiere murmura-n stina.

    Si osteniti oameni cu coasa-n spinare
    Vin de la cimp; toaca rasuna mai tare,
    Clopotul vechi imple cu glasul lui sara,
    Sufletul meu arde-n iubire ca para.

    Ah! în curând satul în vale-amuteste;
    Ah! în curând pasul-mi spre tine grabeste:
    Linga salcim sta-vom noi noaptea intreaga,
    Ore intregi spune-ti-voi cât îmi esti de draga.

    Ne-om razima capetele-unul de altul
    Si surizind vom adormi sub inaltul,
    Vechiul salcim. – Astfel de noapte bogata,
    Cine pe ea n-ar da viata lui toata?

  3. si pe linga neegalabilele versuri ale marelui poet,aduc si eu un omagiu prin niste versuri semnificative:

    Marin Sorescu
    –––––––––––––––––––––––––––
    Trebuiau să poarte un nume

    Eminescu n-a existat.

    A existat numai o tara frumoasa
    La o margine de mare
    Unde valurile fac noduri albe.
    Ca o barba nepieptanata de crai.
    Si niste ape ca niste copaci curgatori
    În care luna îsi avea cuibar rotit.

    Si, mai ales, au existat niste oameni simpli
    Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
    Stefan cel Mare,
    Sau mai simplu : ciobani si plugari,
    Carora le placea să spuna
    Seara în jurul focului poezii –
    „Miorita” si „Luceafarul” si „Scrisoarea a III-a”.

    Dar fiindca auzeau mereu
    Latrînd la stîna lor cîinii,
    Plecau să se bata cu tatarii
    Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
    Si cu turcii.

    În timpul care le ramînea liber
    Între doua primejdii,
    Acesti oameni faceau din fluierele lor
    Jgheaburi
    Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
    De curgeau doinele la vale
    Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
    Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei
    Si ai altor tari românesti.

    Au mai existat si niste codri adînci
    Si un tînar care vorbea cu ei,
    Întrebîndu-i ce se tot leagana fără vînt ?

    Acest tînar cu ochi mari,
    Cît istoria noastra,
    Trecea batut de gînduri
    Din cartea cirilica în cartea vietii,
    Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,
    ai iubirii,
    Care îi ieseau mereu fără sot.

    Au mai existat si niste tei,
    Si cei doi îndragostiti
    Care stiau să le troieneasca toata floarea
    Într-un sarut.

    Si niste pasari ori niste nouri
    Care tot colindau pe deasupra lor
    Ca lungi si miscatoare sesuri.

    Si pentru ca toate acestea
    Trebuiau să poarte un nume,
    Un singur nume,
    Li s-a spus
    Eminescu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s