De toate, pentru toți…

8 thoughts on “De toate, pentru toți…

  1. Lumea se naşte, trăieşte şi moare.. – Corneliu Vadim Tudor

    Aud flori plângând, de sensibil ce sunt
    Nu pot să tund iarba – se ascunde-n pământ.

    La televizor nici nu pot să privesc
    Să văd prădători în ospăţ nebunesc.

    În zorii de ziuă eu am insomnie
    La gândul că în abatoare-i urgie.

    Că vite şi păsări sunt sacrificate
    Cu şocul electric, cuţite zimţate.

    E-atâta cruzime în noi şi-n natură
    Din ochi îmi curg lacrimi şi sânge pe gură.

    Mi-e milă de tot ce e viu şi mă doare
    Că lumea se naşte, trăieşte şi moare.

    Trăim pe-o Planetă de jaf şi război
    Fă, Doamne, ceva, fie-Ţi milă de noi.

    Există şi lumi unde nu este moarte
    Eu cred că-n Agartha, pe Venus, pe Marte.

    Fii bun şi ne-acordă acelaşi regim
    Să fim ca şi Tine… Să nu mai murim…

  2. Sursum… -George Pallady

    Ridică-te și fă-te iarăși țintă
    De sute de săgeți înaripate;
    Trăește iar, – din vis întruchipate,
    Minutele ce n-au știut să mintă.

    În drumul tău, cu mâini înfrigurate,
    Culege – ademenirile ce’ncântă,
    Și smulge patimei ce se frământă,
    Fiorul simțurilor însetate.

    Te du visând sub bolțile’nverzite
    Până când coarda lirei obosite
    și-o frânge’n vânt vibrarea-înduioșată

    Atunci, tăcut, înlătură departe
    Și cupa ta și lira sfărâmată
    Și resemnat, închide-a vieții carte!

  3. Ispravile lui Pacala


    La oi
    Popa şi-a ţinut cuvântul. Pe Păcală l-a trimes,
    Chiar în dimineaţa-aceea, să păzească oi la şes.
    El s-a dus. Şi-n larg afară, stând la umbra unui fag,
    Scoase fluierul şi prinse a cânta cu mare drag.
    Iară oile-mprejuru-i — parcă le-ncinsese-un foc —
    Cum îi auziră cântul, toate s-au pornit pe joc!

    Când văzu aşa Păcală: — He-he! zise, bine-mi pare.
    S-a mai pomenit pe lume fluier ca acesta oare?
    Nu l-aş da pe-o ţară-ntreagă! Âsta-i fluier fermecat,
    Nu degeaba doar, din ceruri, Domnul însuşi mi l-a dat!
    Nu cânt încă tocmai bine, dar cu timpul voi cânta.
    Şi să mai vedeţi atuncea turma mea cum va juca.
    Apoi, dă-i voios nainte, cântă!… cântă!… până-n seară.
    Iar oiţele-mprejuru-i, ca nebune… tot jucară.
    . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
    Domnul zilei, mândrul soare, dup-un deal când scăpătase,
    Hai cu turma-i şi Păcală, pe-ndelete, către casă.
    Rupte cum erau de foame şi de joc, mioarele,
    Pe cărări abia cu trudă îşi târau picioarele.
    Popa, le-aştepta-n portiţă. — Vai de mine! măi argate,
    Ce-i cu oile acestea, de-s aşa debălăzate?
    Sunt bolnave?
    — Aş, stăpâne! nu-s bolnave… sunt trudite,
    Că pe câmp, în loc să pască, tot jucară ca smintite!
    — Ce spui! Ia să văd, mănâncă? Dă-le-un braţ de fân, băiete!
    — Să le dau! grăi Păcală. Şi din şură fân le dete.
    Ele cum zăriră fânul, prinser-a-mbuca de foc.
    Popa a intrat în casă. Inima-i veni la loc.
    “N-au nimic”, gândea-ntru sine.
    Dar în ceealaltă seară,
    Oile, de foame, late i-au venit acasă iară.
    Sear-a treia, moarte-aproape!
    — Vai, vai!… mi se prăpădesc!
    Cum le-o fi păzind el oare? Mâine am să-l urmăresc.
    Apoi ziua următoare, când argatul iar plecă
    Spre izlaz, în zori, cu turma, hai şi popa, se sculă.
    După el tiptil se duse… între nişte spini stătu:
    Iac-aşa… să nu mă simtă!
    Aş! Păcală îl văzu.
    Şi-ncepu cu foc să cânte. Iară oile-au lăsat
    Iarba şi-ncepură jocul. Popa… a rămas holbat.
    — Uite, mă! Drăcia naibii! Pentru asta-mi vine dară
    Moartă de flămândă-acasă turma-n fiecare seară?
    Doamne! se mira-ntru sine. Când, minune şi mai mare?
    Numai ce se pomeneşte, hop, şi el, în sus că sare.
    Şi sărea, măi nene, popa… şi juca-ntre spini, săracul,
    Făr’ să vreie, hopa-tropa — de credeai că-l poartă dracul.
    Iar, cu fluieru-i, argatul face câţiva paşi nainte,
    Se aşează-n faţa popii… Şi să vezi joc pe părinte!
    Şi să fi văzut în ochii lui Păcală bucurie,
    Când în spini vedea cum popa: haina, barba şi-o sfăşie?
    — Ho! părintele strigat-a. Vrei să cânţi, bre, până mâine?
    Nu-ţi ajunge?
    Iar Păcală: — Ce?… te mâniaşi, stăpâne?
    Popa-şi îmblânzeşte graiul: — Stăi, băiete, nu cânta!
    Ce vrei?… să tot joc acilea, până sufletul mi-oi da?
    Aş! Păcală, dă-i nainte! Cântă, cântă, şi mai şi!
    Din cântat abia la prânzul de amiază se opri.
    * * *
    Când soseşte-acasă popa, zgâriat şi zdrenţuit,
    Preoteasa-şi face cruce. — Vai, părinte, ce-ai păţit?
    — Ce-am văzut eu, dragă, nimeni n-a văzut pe-acest pământ
    Şi păţania de astăzi, n-am s-o uit… nici în mormânt!
    Cel trimis la câmp cu turma nu e om precum s-arată,
    Ci sub chip de om: vrun diavol, bată-l Precista să-l bată!
    Şi-ncepu să-i spună toate: cum argatul a cântat;
    Oile, când auziră, cum s-au pus p-un joc turbat.
    — Ba nici eu, cât sunt de popă, n-a fost chip să stau pe loc:
    Mă trezii — ca o sfârlează — între spini jucând de foc!
    — Ia taci! zise preoteasa. Mie-mi spui aşa poveşti?
    — Dacă n-am spus adevărul, mâine mort să mă găseşti!
    — Nu te mai jura degeaba!
    — Cum, femeie, nu mă crezi?
    Bine, lasă pân’ diseară, când s-o-ntoarce; şi-ai să vezi!
    — Nu cred, nu… orice mi-ai spune!
    Scăpătase mândrul soare.
    Preoteasa-n podul casei, căuta nişte fuioare.
    Pân’ să le adune toate, să le facă legătură,
    Numai iacă şi Păcală, hop! cu turma-n bătătură.
    Popa l-a chemat năuntru: — Ia stăi, şi mai zi colea…
    Vrea şi dumneaei s-audă.
    — Cine?
    — Preoteasa mea.
    Este-n pod. Ea nu mă crede, cum cânţi tu de minunat.
    La început, Păcală nu vrea. — Sunt sătul azi de cântat!
    Dar văzând că tot îl roagă: — Bine. Să mai cânt oleacă!
    Popii, ca să nu mai joace, ştiţi ce-i dete-n gând să facă?
    De picioare două pietre, cât bostanul, îşi legase,
    Ba, se mai ţinea cu mâna şi de scaun şi de masă.
    Şi când începu flăcăul a cânta, colea, de joc,
    O chindie, o bătută, dintre cele mai cu foc,
    Preoteasa, de fuioare să-şi mai vadă, se putea?
    Aş! sub ale ei călcâie podul casei duduia.
    |upăia-n pod sus, măi nene, din picioare preoteasa,
    Tropăia, juca, sărmana… mai să se dărâme casa!
    Când văzu aşa Păcală, dă-i! }n cânt şi-a pus tot focul!
    Şi cu cât iuţea el cântul, îşi iuţea şi dânsa jocul.
    Până ce să vezi? buimacă, tot jucând cu-nfierbântare,
    Buf! căzu din pod în tindă… şi-a rămas făr’ de suflare.
    — Vai, vai! Ce-mi făcuşi, argate?
    — Păi dacă m-ai pus să-i cânt…
    — Mă lăsaşi făr’ de soţie!
    — De! s-o ierte Tatăl Sfânt!
    Ce? te-ai mâniat, părinte?
    Popa, tremurând de-amar,
    Îşi ascunse-n palme faţa… trebui să tacă iar.
    Petre Dulfu

  4. Jane Fonda – Al treilea act din piesa de teatru a vieții

    ”VIAȚA TA E AICI, PE PĂMÂNT

    După ce ați trecut de 60 de ani, pentru că nu mai aveți foarte mulți
    ani în față și pentru că nu puteți lua cu voi nimic atunci când vă
    duceți, n-are rost să mai fiți preocupați să economisiți. Așadar,
    cheltuiți banii pe care i-ați pus deoparte, faceți excursii, cumpărați
    ce vă face plăcere și dăruiți ce vă puteți permite. Nu vă gândiți să
    lăsați chiar tot ce-ați agonisit copiilor și nepoților, pentru că,
    nu-i așa? nu vreți să-i transformați în niște paraziți care așteaptă
    cu nerăbdare ziua în care veți muri. Nu vă faceți griji despre ce-o să
    se întâmple cu ei sau cum veți fi pomeniți, pentru că atunci când ne
    întoarcem în țărână nu mai auzim nici laudele și nici criticile.
    Timpul în care v-ați bucurat de viața pe pământ și de bunurile pe care
    le-ați agonisit cu atâta trudă se va sfârși. Nu vă frământați prea
    mult în legătură cu copiii, pentru că și ei au destinul lor și or
    să-și găsească, cu siguranță, drumul în viață. Nu fiți sclavul
    copiilor voștri! Țineți legătura cu ei, iubiți-i, ajutați-i când au
    nevoie, dar în același timp, bucurați-vă cât mai puteți de banii pe
    care i-ați strâns.

    Viața înseamnă mai mult decât muncă. Pensionați-vă cât de devreme
    puteți și bucurați-vă de viață. Nu așteptați prea multe de la copiii
    voștri. Majoritatea își iubesc părinții, dar vor fi prea ocupați cu
    serviciul și alte angajamente ca să le fie de prea mare ajutor. Există
    însă și copii nepăsători, care s-ar putea să înceapă să se certe pe
    bunurile voastre cât sunteți încă în viață și chiar să-și dorească să
    muriți mai repede, ca să vă poată moșteni casa și bunurile. În
    general, copiii cred că li se cuvine să capete tot ce posedați, în
    timp ce voi n-aveți niciun drept să vă atingeți de banii lor. Prin
    urmare, după vârsta de 50-60 de ani, nu vă mai risipiți energia și nu
    vă mai periclitați sănătatea în schimbul unei averi și mai mari,
    muncind până intrați în mormânt. S-ar putea ca banii voștri să n-aibă
    nicio valoare în fața doamnei cu coasa.

    Când să ne oprim să mai facem bani? Cât înseamnă destul? O sută de
    mii? Un milion? Zece milioane? De pe zecile de hectare de teren pe
    care le posedați mâncați câteva legume și o jumătate de pâine pe zi;
    din cele trei case pe care le-ați construit, n-aveți practic nevoie
    decât de câțiva metri pătrați: un dormitor, o cameră de zi, o baie și
    o bucătărie. Atâta vreme cât aveți o locuință și suficienți bani
    pentru hrană, îmbrăcăminte și utilități, stați foarte bine. Ar trebui
    să fiți fericiți.

    Fiecare familie are problemele ei, indiferent de statutul social. Nu
    vă mai comparați cu alții în ceea ce privește potența financiară.
    Renunțați la competiția cine are mai multe posesiuni sau ai cui copii
    sunt mai dotați… material și se plimbă mai mult prin baruri sau prin
    străinătate. Mai degrabă puneți în balanță cine are mai mult timp
    liber, cine este mai fericit, mai sănătos și mai longeviv.

    Nu vă frământați în legătură cu lucrurile pe care nu le puteți
    schimba. Nu ajută la nimic, iar o stare psihică proastă vă poate
    îmbolnăvi. Creați-vă o stare permanentă de bine și identificați ce vă
    face fericiți. Atâta timp cât sunteți sănătoși și bine dispuși, vă
    veți face planuri și veți aștepta cu nerăbdare ziua următoare. O zi
    din viață fără un moment de bucurie este o zi pierdută. O zi care
    aduce un moment de bucurie este o zi câștigată. Un suflet optimist
    vindecă boala mai repede. Iar un suflet fericit nici nu are ce
    vindeca, pentru că nu cunoaște boala…

    Păstrați-vă o stare de spirit pozitivă, faceți mișcare în fiecare zi,
    întotdeauna afară, la soare, mâncați multe alimente care conțin
    vitamine și minerale, și veți avea toate șansele să mai trăiți 30-40
    de ani în deplină sănătate și vigoare. Bucurați-vă de ceea ce aveți și
    de tot ce vă înconjoară. Și nu uitați de prieteni. Ei sunt una din
    bogățiile vieții. Faceți-vă prieteni trainici, respectând câteva
    reguli simple: Ascultați-i fără să-i întrerupeți; vorbiți-le fără să
    le reproșați ceva; faceți-le daruri fără să le pretindeți ceva în
    schimb; răspundeți-le fără să-i contraziceți; iertați-i fără să-i
    pedepsiți; promiteți-le fără să uitați. Așa, nu veți fi niciodată
    singuri.

    Vă doresc o viață lungă și împlinită!”

  5. DE CE MĂ RABDĂ PAMÂNTUL
    ”Unii
    mă ceartă:
    – Fii mai lucid!
    Alții mă roagă:
    – Fii mai naiv!

    Unul mai dificil decât altul…

    Unii…
    ridică vocea:
    – Fii mai dur!
    Alții oftează:
    – Fii mai cald!
    Ar vrea să-mi unfle pieptul
    ca pe niște foale de potcovar.

    Unii –
    Ce poți să le faci?
    S-au gândit să-mi pună
    un computer infailibil
    în loc de cap.

    Dar eu
    sînt așa cum sînt.
    O știu și-am spus-o de mult:
    Unii vor
    să citească una,
    alții
    cu totul altceva!

    Eu fac
    ce vreau eu,
    nu ce vor unii –
    De aceea mă și rabdă pământul:
    Vâjâi ca văntul
    și tremur
    ca secera
    Lunii.”

    ( L. MARTÎNOV )

  6. Învaţă de la toate-Traducere de Traian Dorz după Rudyard Kipling

    Învaţă de la apă să ai statornic drum,
    Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
    Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
    Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
    Învaţă de la pietre cât trebuie să spui,
    Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
    Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,
    Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
    Învaţă de la toate, că toate-ţi sânt surori,
    Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
    Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
    Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
    Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
    Învaţă de la apă să nu dai înapoi.
    Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
    Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
    Învaţă de la soare ca vremea s-o cunoşti,
    Învaţă de la stele că ceru-i numai oşti.
    Învaţă de la greieri – când umerii ţi-s grei
    Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
    Învaţă de la floare să fii gingaş cu ea,
    Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
    Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
    Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
    Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
    Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci!

  7. Rondelul meu- Alexandru Macedonski

    Când am fost ura, am fost mare
    Dar astăzi, cu desăvârşire
    Sunt mare, căci mă simt iubire,
    Sunt mare, căci mă simt iertare.

    Eşti mare când n-ai îndurare
    Dar te ridici mai sus de fire
    Când ţi-este inima iubire,
    Când ţi-este sufletul iertare.

    Ştiu: toate sunt o-ndurerare,
    Prin viaţă trecem în neştire,
    Dar mângâierea e-n iubire,
    De-ar fi restriştea cât de mare,
    Şi înălţarea e-n iertare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s